RENATA
VEREJANU, FEMEIA DE FOC
- IOANA
D’ARC A BASARABIEI -
Premiul III, Secţiunea Eseu
Laurenţiu Bădicioiu, pofesor
Mizil, Prahova, România
Când
hârtia ţipă, ea are vocea Renatei Verejanu. Asculţi, mut, iniţiatic, aproape ritualic,
în tăcerea bibliotecii, ţipătul şi te înfiori mistic. Poet, dar şi om al
cetăţii, Renata Verejanu este ea însăşi ofrandă pe altarul topit al postmodernităţii.
Am
întâlnit-o într-o vară caniculară, la Chişinău , amfitrioană frenetică, arzând pentru
cauza poeziei, a copilăriei, a prieteniei. Am ştiut atunci că trebuie să o
citesc cândva.
Recent, am lecturat pe laptop (lipsindu-mi
din bibliotecă) volumul de poezii „Eu am ştiut să fac din viaţa mea o
sărbătoare”. Sunt încă dominat de prima impresie, judecata neavând timp să-şi
rostuiască ideile, să le domolească de emoţia şi arşiţa primei lecturi. Voi
încerca totuşi, câteva consideraţii în rândurile de mai jos.
Poezia
Renatei Verejanu este ca un glob de foc ce se rostogoleşte şi incendiază
cititorul precum o bibliotecă mobilă din Alexandria, integral scrisă de o singură
poetă a mileniului trei, autodefinindu-se
„molecula ce respiră mileniul trei.” A cunoscut încă prin anii 80 ai secolului
trecut, că aşa va fi.
„Poeta
dintre milenii”, clarvăzătoare, dă Poeziei ce-i al Poeziei: forţa logosului şi
a ideilor/ielelor seducătoare/învingătoare, platoniciene uneori, salvatoare
mereu. Este o pacifistă cu arma cuvântului în mână, o armă ca un stindard, adeseori
ca o lance donquijotescă, edenizând o planetă imorală, detracată:
,,Dar cine răul din lume îl va strânge
Dacă nu poetul cu versul său profetic.”
Nu
de puţine ori cuvântul îşi devorează creatorul, ca un tandru ucigaş,
metamorfozându-se într-o cruce vie a poeziei:„Cuvintele mele, pedepsele mele…” Printre ele, printre cuvinte, poeta suferă cu
demnitate, coşbucian („Totuna e dac-ai murit/Flăcău ori moş îngârbovit;/ Dar
nu-i totuna leu să mori./Ori câne-nlănţuit”) dăruindu-se, până-n ultima clipă,
clipei:
„Şi mă
simt în toate-nvinsă, dar supusă nu pot fi
Sunt
datoare cu-o iubire clipei
În care voi muri.”
Versurile aprind, în continuare,
cititorul, prevenit deja de febra la care se lichefiază cuvintele, „slove de
foc” şi „slove făurite”. Poeta ştie că, aşa cum afirma George Călinescu, odată
scrisă, opera nu mai aparţine autorului, ci este a mulţimii, a unei mulţimi, am
adăuga, flămânde de hrană proaspătă, salvatoare:
„M-a
prins august foarte bucuroasă –
Eram la
mijlocul unei cărţi:
Aşteptam
prietenii să mă citească
Ori să
mă rupă în bucăţi.
(August şi noi)
Prietenii întru spirit nu fac însă
concesii pe tărâm estetic, acolo unde verbul arde iar adjectivul usucă sau hrăneşte
substantivele, acolo unde numele poetului se pierde în umbra timpului iar
versurile lui devin proprietate colectivă. Asistăm la un emoţionant sacrificiu
artistic, de fapt repetabila soartă a creatorului de frumos, a artistului care
ştie că publicul îl poate sfâşia sau transforma în statuie.
Poeta resimte intens hedonismul
hidos care frământă secolul cu pofte nemăsurate şi, fără a-i fi teamă, se
adresează cu optimism unei instanţe universale pentru a moşi cu demnitate
viitorul ce stă să se nască zub zodia unei atemporale maternităţi. Flămândul
trup modern, topit de plăceri carnale, dionisiac, nu poate estompa lumina vie a
speranţei din ochii viitorului în chipul nou născuţilor.
„Guri desfrânate – răni pline de licoare,
Lăsaţi-mi mândrii umeri, întorşi azi de la mare
Să traverseze veacul. Prunci crească-n sărbători…”
(Beznele)
Blagiană
(Gorunul), transformând fiorul
existenţial al marii treceri în pragmatism basarabean, profunzimea filosofică a
dezmărginirii se manifestă prin reinventarea eului, printr-o reificare
gospodărească şi, în fond, prin încheierea unui ciclu existenţial, prin
reîntoarcerea în miezul lucrurilor, în „mijlocul fenomenelor”, cum spunea
Nichita Stănescu. Este aproape ca finalul Odei,
în metru antic: liniştea vine odată cu arderea de sine:
„M-am
smuls pe mine din mine însumi,
M-am sădit în timp – un copac:
Crengile mi le-au tăiat de foc,
Din trup mi-au făcut capac…”
M-am sădit în timp – un copac:
Crengile mi le-au tăiat de foc,
Din trup mi-au făcut capac…”
(Risipa cea mare)
Poeta face parte dintre cei aleşi, dintre aceia care aud vocea planetei,
care resimt dureros mersul universului. Acolo unde, dihotomic, noaptea şi ziua,
într-o mecanică cerească a suferinţei, se luptă pentru a guverna lumea, poeta
suferă:
„Când
cerul zilei loveşte cerul nopţii
Poate că
numai pe mine mă doare.”
(Modestie)
Poezia este, pentru Renata Verejanu, „Al
cincilea anotimp – nemurirea”:
„S-a
vestit al cincilea anotimp,
Ce
cuprinde viaţa întreagă –
Poezia
pătrunde pieptul poetului care îi este dragă.”
Un
alt mare poet român, Nicolae Dabija, crede, ca şi noi, în valoarea mesianică a
poeziei sempiterne: „Creatorul a făcut lumea cu ajutorul Cuvântului. Dacă
Dumnezeu ar fi păstrat Cuvântul doar pentru Sine, cum s-ar fi înţeles oamenii?
Cum ne-am fi transmis unul altuia, dorurile, bucuriile, durerile?”
Nostalgia
paradisului pierdut răscoleşte sufletul ingenuu al poetei, care retrăieşte - in
absentia - o copilărie edenică, pe când mirabila sămânţă, firavă, germina
fericită, visând la legitimitatea apartenenţei la o superioară umanitate.
Am
mandat, de om, dar cine mi-l cere…
Nu
mi-aţi făcut nici un rău, doar atât:
Mi-aţi
izgonit copilăria din sânge.
(Nu sunt ramuri goale)
Universul
nu se revelează decât celor hărăziţi de Dumnezeu să vadă nevăzutul, fericiţi să
pătimească şi să audă „cum iarba creşte”. Renata Verejanu face parte dintre
aceşti prea fericiţi…
Iar
voi, fraţii noştri de Prut, ştiţi că poezia mângâie o rană cât o graniţă cu
sârmă ghimpată… Ea, poezia, nu este doar trăire ci mai ales îndemn, nu este doar
şoaptă, ci urlet este şi sete, dragoste şi dor de patria mare, patria
neciuntită a limbii române. Sufletul nostru va supravieţui numai şi numai prin
artă, fie ea poezie sau pictură, muzică sau teatru. Fără artă omul se va pierde
pe sine… Trăiască Poezia şi mama ei: Poeta Renata Verejanu!
"Doar cuvântul, ca un sălbatic vifor obosit"
Premiul I, Secţiunea Eseu
Veronica Popa,
Cahul
"Spre casa poetului frumuseţea-şi duce dansul..."
("Al cincilea
anotimp-nemurirea", Renata Verejanu)
"Timpul
nu mai avea răbdare cu noi"
şi... Cartea Renatei Verejanu a ajuns la
mine; mai târziu, poate, decât aş fi dorit (şi vina e a vremurilor vitrige),
peste ani primind-o ca pe un dar preţios de la Poeta însăşi. Dar spune o vorbă înţeleaptă:
Dumnezeu amână anumite lucruri, din motive numai de El ştiute, însă nu le trece
cu vederea.
Am avut bucuria să descoper în cartea "Ofrandă Omeniei" un
poet cu un timbru specific şi un mod propriu de a pune în relaţie cuvinte ce
nasc imagini poetice inconfundabile... Poezia Renatei Verejanu este acea
"exprimare necesară" condiţionată de sinele ei profund. Poeta şi-a
conturat în timp stilul "la limita dintre trup şi lume" (Roland
Barthes, "Gradul zero al scriiturii"), pentru că poezia ei se naşte
direct din confruntările cu sine, cu lumea şi cu Timpul în care trăieşte.
Poezia ei are nuanţe vădit expresioniste, rămânînd fidelă acestui mod de
exprimare poetică de-a lungul întregului destin zidit pe altarul Poeziei.
Cuvintele sunt parcă smulse din rărunchi, lirismul ei este marcat de ardere şi,
în acelaşi timp, de candoare. Scrisul ei este asemeni unui dans sfâşietor: "mi-au
rămas în ochi doar fulgii, dansul lor urcat în sus / şi mă simt în
toate-nvinsă, / dar supusă nu pot fi- / sunt datoare c-o iubire / clipei în
care voi muri."
Vocea ei lirică răzbate în timp în confesiuni nu lipsite
de note specifice poematicii feminine, dar timbrul îi este ferm şi convingător
în rostiri directe, uneori tăioase, unde se confruntă "beznele"
sufleteşti şi "lumina": "un palid sărut, cules de pe sute de
cruci - / la tronul tău am acces, / deşi, mereu îmi încurci.../ dansez la miez de
noapte / cu îngerul meu păzitor, / câte o gură îmi scoate din sângele, azi, roditor..."
Crucea, îngerul, simboluri consacrate ale artei universale, devin în poezia Renatei Verejanu
imagini ale unui dialog imaginar cu sinele adânc, esenţializând limbajul poetic prin aducerea a ceva nou,
puternic individualizat, printr-o logică poetică specifică doar ei. Omenia,lacrima,beznele, furtunile, cenuşa, hora, braţele, palma, ninsoarea, cercul, scoica,
oglinda, Palma lui Iisus sunt doar câteva simboluri care îi conturează
universul stilistic, lumea poeziei Renata Verejanu.
Obsedante sunt beznele şi furtunile, zilele destrămate, anotimpurile
netrăite, secundele, coborâtoarele cărări: "geaba-mi semănaţi cenuşă peste
şoapte"; "tu, omule, cu destinul tuns chilug / şi zilele destrămate
până la secunde, / te spintecă lăuntric un ţipăt prelung - / dar cine-l aude?
[...] braţele de ceară într-un cerc restrâns - / mai încing un dans ca pe un
oftat: / viaţa mi-e durerea după care-am plâns..."; "furtunile, cândva
poruncitoare, oprite în caişi, îmi răsfoiesc minutele, / de nepătruns arcade...
" Minutele, secundele, multiplicate în
"corpul" ei, sunt veacuri: "şi se strâng secundele în
şoapta-mi melopee", "de-ai fi ecou, te-ai răspândi, când treci-
/ al groazei strigăt cu chip de
femeie"... Imagini auditive copleşitoare care mă duc, involuntar, cu
gândul la "Strigătul" (renumitul tablou) existenţialist al lui Edvard
Munch.
Lacrima şi lumina, aripa şi copilul, sufletul-nai
crează în poezia Renatei Verejanu un contrast benefic beznelor şi furtunilor;
sunt cuvinte-oglinzi, în care se reflectă tandreţea şi mângâierea, zborul
şi visarea: "se vârcolea lumina în ochii mei, deschis / de ură şi de
spaimă în viaţă m-am dezis"; "în ochii mei amiezile coboară / şi vede
lumea cum înfloresc priviri / un dor enorm de veacuri mă omoară / cu-arome
ne-ntâlnite nici în trandafiri, / şi doar cuvântul, pe buze reţinut, ca un
sălbatic vifor obosit. "
Poeta îşi concepe lirismul ca pe un act de purificare, o
remodelare a lumii concrete, în care "mai bântuie omul obtuz",
"ochiul lui plictisit", ce "foarfecă" al ei destin: "cruzimea-i
ca şi un fier de călcat: /netezeşte toate părerile, trece tăcut peste ele,/
într-o brazdă proaspătă, de rouă salvat; / adevărul nu se dă hăcuit în surcele
[...] / cruzimea-i ca şi un buldozer modern: îţi lăţeşte ţeasta, şi gata...
". În fiecare alternanţă de sunete obsedante "bântuie" parcă
vina şi zbuciumul pentru copilul din ea, cel care se vrea răzbunat într-o
poezie: "în umbra tăcerii acum odihnesc, / ridicându-mi leneş pleoapele
pline / de ochiul tău, pe care nu-l găsesc / şi nici el să mă caute nu vine...
/ încerc să mă apropii, şi să rămân / de mine însămi alături mai mult - /
mă-nţeapă gândul la care nu ţin [...], / mă străbate cu gerul lui acel glas; /
care altădată era vorbă lină... / de ce-ai îmbătrânit aşa, de ţi-a rămas / şi
cea din urmă iubire străină?".
Dintre toate zeităţile feminine de care este populată
simbolic arta universală şi naţională, străbate cu o forţă vie în cuvântul
rostit şi scris de Renata Verejanu, spiritul luptător al frumoasei şi
neînvinsei Tomiris, îndepărtata regină a strămoşilor noştri geto-daci. (Poate că Tomiris, regina massageţilor,
ar fi rămas necunoscută pentru cultura europeană, dacă nu ar fi reuşit
să-l învingă pe Cirus cel Mare, regele perşilor, în anul 529 î.Hr. sau 530.
Cirus se numea Kurus, Kiros sau Keyhusrev, în limba persană veche - farsı. El a
domnit în perioada 576 - 529 î.Hr. A pus bazele Imperiului Persan şi a fondat
dinastia Achaemenizilor. Ca un Baiazid al perşilor, el a cucerit Regatul
Mezilor, Regatul Lydia şi regatul Noului Babilon. A unit cele două regate
iraniene. Cirus voia să cucerească şi Egiptul, şi poate că l-ar fi
cucerit, dacă nu ar fi existat regina geto-dacilor Tomiris, vestită prin
frumuseţea ei morală, curajul şi credinţa nestrămutată în ideea de libertate.
“După ce a obţinut această victorie şi după ce a luat aşa de multă pradă de la
duşmanii ei, regina Tomiris a trecut spre acea parte din Moesia, care acum se
numeşte Sciţia Minor, un nume care vine de la Sciţia Mare , şi a
construit cetatea Tomis pe ţărmul moesian al Pontului, după numele ei”. Aşa
scrie istoricul Jordanes (Iordanes) pe la anul 551 d. H., în lucrarea “Getica
sau Despre originea şi faptele geţilor”.)
Am folosit, cu bună intenţie, un citat mai lung dintr-un articol al meu despre
Tomiris, regina daco-geţilor, din motive
lesne de înţeles, pentru cei care îi cunosc spiritul luptător al omului şi
poetului Renata Verejanu: "umerii care n-au îngenuncheat şi n-au
coborât în vorbăraia de la subsol"; "guri desfrânate - răni pline de
licoare, lăsaţi-mi mândrii umeri, întorşi azi de la mare / să traverseze veacul
[...] / prunci crească-n sărbători [...] / în băile de sânge e mare adunare:/
se hotărăşte cu vot unanim/ (acum la modă e să fii cu toţii), / pe care să-l
decapităm, pe care să-l renumim, / şi cui îi forfecăm firul roşu al
sorţii.."
Poezia Renatei Verejanu e o
nostalgie după "anotimpurile netrăite", o "foame" şi "stete"
după timpul sacru, la care au acces doar Zeii şi Poeţii: "Într-o
zi, când nu veni nici un prieten, / Şi eu nici la unul nu m-am dus- / În suflet
mi se făcu foame şi sete / de vârsta care nu mi-e de ajuns."
Obosită de "veacul, când nu veni nic un prieten",
"pălmuită îndelung" de "anii vârstei" ce nu ii
sunt de-ajuns, îşi caută "necercetat şi întreg", de parcă l-ar căuta
pe Dumnezeu însuşi, "anotimpul fără ură", care "în
sângele omului îşi ascunde chipul, /şi, inima, cât de bogată-i , o întreabă...".
Ea caută şi găseşte în rostirea poetică ieşirea din propriul
destin uman, viscolit de nelinişti, unde "nu mai încape în propriul său
trup", "unde vorba-i strâmtorată între rude", zidindu-şi,
astfel, un alt trup, din Lumină şi
Cuvânt: "Femeia ce nu-ncape în propriul său trup / şi nici o toamnă
rostul nu-i va ţese, / din vorba mea, ce viscole mi-a rupt? - / vioaie, către
lume, zilnic iese./ dezbracă de pe umeri nopţile uitate, / un vechi ecou din
ochii plini, cobor, / o, ziua ei, închisă în cetate - / nesfârşită-i aripa,
lăsată de cocor. / aromele pe gura-i aprinse zări adună / şi zdruncină din
neguri întinsuri sufleteşti - / încâlcit în vise, timpul mă sugrumă /
lăsându-mă cărare dorinţei omeneşti...".
Timpul este marea ei
provocare, o confruntare a secundelor cu nemurirea, o risipire a
trăirilor sufleteşti în lumina din
zori: "palmele, peticite cu zori / aşteaptă un fulger să le aprindă
surâsul...". Ea crede în "cel de-al cincilea anotimp –
nemurirea/- lipsit de lacrimi, de gând, dezvelind în inimi o livadă, un râu...
niciodată un zid", crede în "al cincilea anotimp, din care
nopţile, una câte una, vor să cadă."
Poezia Renatei Verejanu este o voce
distinct configurată în peisajul
literar aflat la trecerea dintre două milenii, individualizîndu-se prin trăiri
autentice, culoare, expresivitate şi vigoare. Crezul poetei rămâne Omenia: "Poţi
fi ninsoare. Pulbere fină. Rouă. Târâtor ca omida. Atom aţipit [...], / Poţi fi
ochiul al treilea, / roata a cincea - / cum ţi-i comod surâzînd
tăcut [...]"; "tu, preocupat de tainice treburi, străbaţi - / toamnă
ploioasă, prin glasul de copil... / ţi se roteşte cântul vieţii, vertiginos
mânat..."
Ninsorile, pulberea, roua, atomii, toamnele ploioase ale Renatei Verejanu sunt emoţionante şi polivalente. Poeta se joacă cu
sensurile lor, se bucură, dar şi suferă în veacul în care poţi fi...
"ochiul al treilea" sau... "roata a cincea"... Dar tot cu
ele, cu ninsorile, roua şi toamnele ei metaforice, îşi măsoară
rodul scrisului, fierbinţeala patimii, puritatea intenţiei; cu ele ne cucereşte
pe noi, cititorii.
“Femeia care cântă de
parcă-ar săruta”…
Premiul special
Tatiana
Scurtu-Munteanu
Călărași, 1984. Licențiată
a Facultății de Drept (2008) şi de Litere (2012), la Universitatea “Dunărea
de Jos” din Galați. Masterandă
Renata
Verejanu, poeta născută în cuvânt, sărută înțelesuri și cântă formele poetice
cu o sensibilitate aparte, cu dor nestăvilit, cu dragoste de viață, de vers și
de țară, cu durerea poetului martir în propria soartă, având “semnul crucii
prins între buze…” (Risipa cea mare).
Și doar Moldova o putu încununa cu aceste simțăminte, o șansă sau o neșansă a
autoarei de a se naște în județul Soroca al Republicii Moldova: “Cuvintele
mele, pedepsele mele îndelungi” (Cuvintele
mele). O epocă nefastă face ca poeziile Renatei Verejanu să nu vadă lumina
tiparului câteva decenii, dar odată publicate, versurile sale explodează,
figura sa devine una emblematică pentru poezia/literatura română din Basarabia:
“Mi-am turnat vorbele în palme, poftiţi:/ Voi, patru anotimpuri flămânde de
mine,/ Serviţi..” (Oftat închis în auz).
Versul
clasic face poezia cantabilă, o duce lin către suflet, o urcă în vârful tuturor
trăirilor și o face să trăiască și să răsune în timpane. Astfel poezia plânge,
cântă, sărută sau râde, așa cum simte poeta în Cântec: /“Femeia care plânge de parcă ar cânta,/ Femeia care cântă
de parcă-ar săruta,/ Femeia ce sărută de parcă vrea să râdă,/ Femeia care râde
cu inima ei sfântă.”/ Propoziția frântă și așezată asimetric dă doar senzația
versului alb, dar cursivitatea textului e aceeași și atunci când autoarea
transmite de această dată mesajul către Toți
bărbații: “Toţi bărbaţii/ Din vina cărora/ Inima mi-e palidă deseori/ Ar
putea să intre/ În una din pagini/ Cu ocazia acestei sărbători.”
Poemul
Acuarelă este reprezentativ pentru
metafora Renatei Verejanu, atât de pregnantă, atât de profundă, perzonalizată,
reinventată: “Trag plapuma ruşinii pe corpul meu bronzat:/ O, cum mai latră
gerul, trezind întregul sat./ Strâng pumnii disperării sub capul meu,
fierbinte/ Nu cred să te iubească de astăzi înainte/ Aşa altcareva.” Poemul de
dragoste este omniprezent în creaţia poetei, în care îmbină atât de frumos
culorile sentimentelor, rezonanțelor, viselor și trăirilor dintr-o jumătate de
veac. Din același registru, al iubirii timpurii, nepătate, neatinse, trăite
dincolo de aștri, face parte poezia Zăpada
se retrage-n vise: “Uite cum zăpada se retrage/ Și lasă buzele-mi fierbinți
-/ Și tu îmi frângi privirile atente/ De parcă-ai scoate bolțile din minți...”
sau poezia Criterii, care trezește
întrebarea: “Tu ești ecoul gândurilor mele/ Al nebuniei dulce înțeles.../ Hai,
spune, după ce criterii/ Stăpânul umbrei mele te-am ales?...” Dacă iubirea
Renatei Verejanu poartă haine frumoase, așa cum ne mărturisește artista în
poemul Ce haine frumoase poartă iubirea, pe
de altă parte dragostea de țară este o altă temă dezvoltată subtil de autoare
în poezii precum Gânduri de perspectivă, Dor, Pe treptele guvernului… “Au înflorit
toţi zorii în dorul meu de neam” spune poeta. Poezia sa însăși este o
reîntregire a neamului, o dovadă a unității, a unui respect aparte față de
cuvântul românesc, asupra căruia s-a aplecat, de a scris Metafora nemuririi… „Zilnic îmi sărut întreaga ţară / Cu multă
sârguinţă / În fiecare minte să răsară / Floarea demnităţii şi nu umilinţa…” (Ploile de ieri)
O
altă mare temă a liricii universale este natura, redată atât de original în
poezia Renatei Verejanu, conturată cu precizie, pictată apoi în diverse
ipostaze și nuanțe: „Din pieptul meu zorii pornesc / Şi vin la tine tainic să
te vadă/ Să-ți spună cât de mult eu te iubesc/ Când nopțile dansează în livadă”.
Versul său abundă de imagini artistice, (precum de cetăţi e plină şi Moldova
lui Ştefan cel Mare), fie ele vizuale, auditive sau olfactive: “De unde aşa aromă
în trandafiri sălbatici, / Şi cine-i regizorul ce-a rânduit tulpini?” (La micul ecran)
O bună cunoscătoare atât a literaturii
române cât şi a literaturii statelor ex-unionale, poeta, fiind absolventa
Institutului de Literatură Maxim Gorki din Moscova, îmbină stiluri și
semnificații pentru a da naștere unei poezii originale sub semnătura sa, o
poezie la răscruce de drumuri dintre estul și vestul marilor culturi literare.
Timpul îi este poetului potrivnic, în fața
timpului și a morții suntem cu toții neputincioși. Scriitoarea îi râde timpului
în față, căci aceasta este singură soluție pe care o găsește: “Hai, râzi! Copil
cu sufletul de ape, / Râzi! De fructul izbânzii aşa de aproape, / Zilele vin cu
buzele de lapte/ Pe cerul memoriei să se arate.” (Mica mea bucurie)
Renata
Verejanu mai are cu siguranță încă multe de spus în literatura românească în
dulcele și inconfudabilul său grai, pe acorduri line de vioară, cu înțelesuri
pline de filozofie și modestie:
“Nu-mi puneți stea în frunte, lumina-i se va stinge.
Steaua mea e-n sânge, dar până voi ajunge
Acolo sus pe cer, ca s-o ridic, înaltă
Lumina vieții din trupu-mi se va smulge,
Lăsând un manuscris cu soarta mea visată.”
(Modestie)
Ana
Maria Gîbu,
Premiul II
Premiul II
Dorohoi, Botoşani, România
Motto: “Eu am
ştiut să fac din viaţa mea o sărbătoare. Acum doresc să împărtăşesc din această
bogată experienţă a mea şi copiilor ţării. Cel puţin unul să-şi facă din viaţă
o sărbătoare, şi as fi împăcată.” Renata
Verejanu)
Cuvintele mele, Renata Verejanu, din volumul antologic “Ofranda Omeniei”
Renata Verejanu, acel
“geniu invizibil”, considerată cu “un pas înaintea acelui timp”, după cum
mărturisea Ion Ciocanu, este o poetă română din Republica Moldova, o poetă care
cântă în versurile sale tot: viața, oamenii, țara, natura, iubirea, durerea,
dorul, istoria, dorințelele, visele, bucuriile, împlinirile, frumusețea...
Poezia “Cuvintele mele”,
scrisă de poeta Renata Verejanu, face parte din volumul antologic “Ofranda
omeniei”, alcătuit din cinci cărți, care a apărut în 1989 (cu grafie
chirilică), iar recent a fost publicat la Tipo Moldova , Iași,
în colecția “Opera omnia”. Volumul este străbătut de fiorul dulce al versului
clasic, care se citește ușor, ca o melodie la prima lectură, dar pe măsură ce
am aprofundat textele mi-am dat seama de profunzimea mesajului, de consistența
filonului liric al versurilor, asemănător unui jar mocnit veşnic deşi în jur
grămada de cenușă e enormă, şi se poate aprinde oricând, aprindere care depinde
de cititor, de modul și capacitatea fiecăruia dintre noi de a înțelege și de a
trăi mesajul acestor versuri.
Întregul
text relevă elementele universului poetic descris, astfel evidențiindu-se tema:
expresia suferinței unui om „atacat” de
umbre, dar care se apără cu cuvintele,
cu propriile cuvinte.
„Cuvintele mele, pedepsele mele
îndelungi…”
Pot fi suferințele lumii, suferințele celorlalți. Eu
cred, însă că sunt suferințele proprii, în lumea întunericului prodund. Se
conturează, astfel, imaginea ființei umane asaltate de propriile ascunzișuri,
de ceea ce se află undeva, la mari adâncimi. Dar, oricât de mare ar fi efortul
de a-ți ascunde suferințele, cuvintele sunt cele care vor arăta mereu calea de
a ieși la suprafață. Iar „atacul” nu mai este atât de devastator, cu cât tainele au fost puse la vedere, îndemnându-ne, chiar să le vedem:
“Vedeţi, prinde puteri mucegaiul în grabă
Citind secretul intim al ochilor mei zăpăciţi.”
Citind secretul intim al ochilor mei zăpăciţi.”
Senzația dominantă
pe care mi-o induce textul este revolta, asociată cu o mare disperare provocată
de obligația eului liric de a recunoaște existența, în ființa societăţii în
care trăieşte Poetul, a laturii întunecate. Este ceea ce se poate numi „efectul
umbrei” – revolta luminii din noi asupra întunericului din jur, care încearcă
eliberarea din captivitate (și întotdeauna îi reușeșete).
Umbrele, indiferent
ale cui rezonează, firește, nu cu lumina ființei, ci cu umbra ei,
înspăimântând-o, dar vin cuvintele care lămuresc, în cea mai mare parte temerile, dorința de a
exprima ceea ce simte eul liric, de aici titlul „Cuvintele mele”, care , chiar
dacă nu se mai repetă în text, devine
laitmotiv.
Întunericul luminos
al ființei se opune asaltului celorlalte umbre, celorlalte temeri:
“Numai să nu dau de o societate oarbă.
Nimic mai înţelept decât să te înapoiezi în
sicriu
Şi singur să tragi capacul, ermetic”
Şi singur să tragi capacul, ermetic”
Așadar, eul liric
luptă, nu doar constată un adevăr, pe care-l consideră de necontestat și
imposibil de înlăturat. Luptă cu armele pe care le are mereu la îndemână,
cuvintele:
„Pe
oasele proprii – poeme amare am să scriu,
Evidenţiindu-mi gândul profetic.”
Evidenţiindu-mi gândul profetic.”
Din această
încăierare crudă nu se naște frica sau abandonul, ci scânteia generatoare de
lumină, micșorând tot mai mult umbra, înfruntând cu demnitate și curaj neliniștea:
“Marilor mari, metafora nu-mi străjuiţi.
Cine ar
vrea să-şi preschimbe creierii săi
În cununi de lauri, blânzi şi arcuiţi –
Cu ai mei?!”
În cununi de lauri, blânzi şi arcuiţi –
Cu ai mei?!”
Finalul poeziei
aduce speranță: demnitatea cu care sunt priviți dușmanii în aparenta lor
liniște, în timp ce „dezghioacă alune
între dinţi”, ne asigură de izbânda luminii, iar ființa va putea înainta în viață arzând „deplin” pe „rugul nemuririi”.
Ultimul vers se referă la condiția artistului, redată printr-o comparație foarte sugestivă, cu valoare de
prezent etern: „Cum carnea lor n-a ars în
suferinţi”.
Cu alte cuvinte, creația
se poate naște doar în afara umbrei, după eliberarea ei din conștiința
colectivă Poezia devine, astfel, copil al luminii, copil neînfricat.
Tonalitatea poeziei
este ascendentă: imaginea sumbră, cromatică, din incipit („Cuvintele mele, pedepsele mele îndelungi”) este anulată de cea
optimistă, sigură, cu trimitere directă către destinatari, din final („Cum carnea lor n-a ars în suferinţi”).
Metafora morții,
folosită în poezie înseamnă dualitate:
(întuneric – umbră, ochilor
zăpăciţi – înapoiere
în sicriu, oase proprii– gând profetic, viață – moarte, temeri – speranță).
Titlul atrage atenția cititorului care se
concentrează, de la început, asupra cuvintelor, dar nu orice cuvinte, ci
„cuvintele mele”, imagine vizual-auditivă, senzorială, chiar (induce senzația
de rece, de cald, de fierbinte).
Adjectivul
pronominal „mele” accentuează subiectivitatea, apartenența cuvintelor la
propria ființă, asumarea celor rostite, ca parte componentă a sinelui. Iar
verbele la prezent sugerează continuitatea, perpetuarea stării de grijă, de
spaimă, de luptă, care pare să domine eul liric de ceva timp și continuă să-l
apese.
Prozodia este
clasică: vers cu rimă, rimă împerecheată, care dă valoare sonoră și
muzicalitate versului, care sensibilizează cititorul; ritmul dă glas unor
sentimente puternice și tulburătoare. Limbajul poetic este accesibil, dar
metaforele folosite încifrează textul, făcându-l atrăgător pentru cititorul
dornic de provocări.
Asemenea poezii l-au făcut pe un confrate de
peste Prut să aprecieze:
“Renata Verejanu este
o poetă a Magiei. Renata Verejanu este o poetă a Speranţei. Lumile ei poetice
te cuprind pe negândite. Te prind în vârtejul metaforei. Îţi schimbă până şi
numele, respiraţia, gândurile. Renata Verejanu are o forţă metaforică rară.
Ea construieşte acolo
unde alţii dezidesc. Ea ridică un fuior de lumină acolo unde alţii cultivă
penumbra. Ea se încăpăţânează. Ea luptă. Ea spune. Ea strigă.”
(Ovidiu Bufnilă, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România)
Anotimp sufletesc (în memoria mamei Ana)
O altă poezie mi-a atras atenția, (dar câte nu
ar trebui comentate aici!!!) dintr-un alt registru sufletesc al poetei Renata
Verejanu, o poezie dedicată mamei, memoriei mamei, care spre bucuria mea poartă
numele de Ana! Nume pe care îl port și eu!
Să fie vreo legătură cu Ana lui Manole? Nu știu, dar vom afla împreună,
lecturând cu mintea și sufletul versurile acestei poezii.
Consider că poezia ”Anotimp
sufletesc” este o „ars poetica”: expresia suferinței unui
eu liric al artistului care-și amintește de suferințele mamei, suferințe pe
care și le ascundea de
copii pentru a nu le umbri copilăria:
“Aşa senină ploaie am văzut o singură dată:
Ascunsă de copii, plângea în sine mama...”
Este o constatare a
copilului îngrijorat, care vede drama
părintelui preluată de zarea întreagă:
”Și
zarea înalt aprinsă de-atunci e înlăcrimată,
Și
plânge uneori fără să își dea seama”
În final, neliniștea
devine speranță, grijă și protecție:
”Dar ochii părintești, în loc să mă aline,
Mă izgonesc în ploi, să fiu mai sănătoasă.”
Mă izgonesc în ploi, să fiu mai sănătoasă.”
Eul
liric, în ipostaza de creator, își asumă propria creație ca pe un dar divin, cu
toate ipostazele sale:
”Nereținându-și
jalea, fulgerul
trimis e să lovească
Cerul sufletesc de nori răutăcioși acoperit.”
Cerul sufletesc de nori răutăcioși acoperit.”
Poezia
„Anotimp sufletesc” pare să contureze, după părerea mea, viziunea poetei
referitoare la opera sa, definită, în întregul text, prin raportare la
divinitate și tot ce ține de atotputernicia acesteia:
” Așa senină
ploaie, dar uite că nu trece,
Ci în dureri adânci pâraiele-și revarsă,
Și îmi rănește graiul, dansul ei cel rece –”
Ci în dureri adânci pâraiele-și revarsă,
Și îmi rănește graiul, dansul ei cel rece –”
Poeta își pune opera întreagă sub semnul
experienței, al lumii interioare, al raportului cu puterea divină:
”Și eu, copil naiv, o
tot adun în plasă,
Așa cum ochii mamei îi tot adun în mine
Așa cum ochii mamei îi tot adun în mine
Cu tot ce au văzut în
viața lor frumoasă”
Adresarea directă,
la persoana întâi singular, este semn al relației de intimitate poet – Dumnezeu
(ambii, de altfel, creatori, demiurgi).
La nivel morfologic, adresarea din incipit și
din final se realizează prin verbe la perfect compus, imperfect și la prezent,
dar intențiile poetei în ceea ce privește crearea operei sunt notate prin verbe
la prezent : „e înlăcrimată”, ”plânge”, ”domnește”.
Confesiunea
referitoare la îngrijorarea creatoarei pentru dezastrul din natură și din viață
este exprimată prin verbe la prezent: „nu trece”, „să lovească”, ”revarsă”, ca
și cum s-ar încerca chiar oprirea clipei, pentru a-i lăsa artistei răgazul de
a-și ”aduna” ”în plasă” ”așa senină ploaie”.
Elementele de
prozodie: structura fără strofe, versul alexandrin, ritmul variabil – specifice
versificației moderne, combinate cu rimă clasică, împerecheată, dau
personalitate poeziei.
Interesantă îmi
pare folosirea rimelor masculine (terminate în consoană, care închid versul,
tonalitatea fiind descendentă), cu rime
feminine din abundență (în vocală, care dau versurilor tonalitate ascendentă,
luminoasă, deschisă). Această combinație pare a fi în concordanță cu trecerea
de la imaginea luminoasă a poetei în plin act al creației, la cea tristă a
amintirilor legate de mama sa.
Un rol important îl joacă și punctuația: linia
de pauză scoate în evidență adjectivul „rece”, subliind starea de durere, de
regret. Punctele de suspensie marchează întreruperea șirului
gândirii și o pauză afectivă, ce accentuează
sentimentele exprimate în text - evidențiază surprindere, ezitare,
durere, regret; îndeamnă la
meditație, sugerând, totodată, o puternică încărcătură emoțională a
eului liric.
Expresivitatea
limbajului este dată de figurile de stil folosite: abundența de epitete
(„senină ploaie”, „zarea aprinsă”, ”nori răutăcioși”, dansul rece), dar și
metafore, care încifrează textul, îl ambiguizează (”spicul în ochi-aprins și rodit ”, semn al modernității). Iar
dintre elementele lexicale ce depășesc sfera limbajului cotidian, mi-au atras
atenția inversiunile care dau putere mesajului.
Titlul acestei
poezii, format dintr-un substantiv și un adjectiv provenit tot dintr-un
substantiv, semnifică ce au însemnat acei ani din viața poetei, când
”... ochii părintești, în loc să mă aline,
Mă izgonesc în ploi, să fiu mai sănătoasă.”
Mă izgonesc în ploi, să fiu mai sănătoasă.”
Am citit într-un
articol că ”un bun poet și critic
literar, Tudor Palladi, ori de câte ori îi telefonează poetei Renata Verejanu,
zice:
- Bună dimineața, Ofranda omeniei…!”
- Bună dimineața, Ofranda omeniei…!”
Mă alătur și eu
domnului Tudor Palladi și rostesc cu drag și prețuire:
- Bună
ziua, Ofranda omeniei…!
- Bună
seara, Ofranda omeniei…!
- Ani mulți
cu sănătate și spor pe ogorul creației, Ofranda omeniei!
Felicitari, tuturor! Multumiri poetei renata Verejanu pentru oportunitatea de a lectura, a studia si a comenta in eseuri creatia dumneaei divina!
RăspundețiȘtergere